Exerciții de smerenie
Încercînd să scriu depsre smerenie, primul gînd care îmi venea de fiecare dată după ce scriam aproape jumate de foaie era sa abandonez, să fug și desigur să nu mai scriu nimic… știu și recunosc că am falimentat de multe ori la acest capitol și cred că șirul acesta încă nu s-a sfîrșit…apoi am început să-mi amintesc despre nenumăratele exerciții de smerenie pe care le practic de la un timp …doar că, paradoxal, acestea nicidecum nu m-au făcut mai mare, mai puternică și mai cunoscută, si desigur nu m-au ajutat să mă afirm, dimpotrivă m-au învățat cum să mă văd mai mică, cum să cobor, să fac spațiu și loc pentru alții…avînd in mintea mea întotdeauna că suntem făcuți pentru comuniune cu Dumnezeu și pot să trăiesc această comuniune deplin în măsura în care mă las pe mine deoparte, dar cum pot reuși aceasta fără smerenie …
Din șirul lung de exerciții ale smereniei cred că cele mai valoroase sunt cele pe care le-am practicat în comunitate zi de zi timp de un an și jumătate… Pavel în epistola sa către Corinteni, capitolul 2 scrie:„ Nu faceți nimic din duh de ceartă sau de slavă deșartă , ci în smerenie fiecare să privească pe altul mai presus de el însuși”- să mă uit la ceilalți și să caut nu defectele , ci calitățile pe care le au, să văd dincolo de aparențe, să pot privi cu ochii Domnului, cu îndurare …din nenumărate încercări am realizat că doar atunci cînd mă armonizez cu Dumnezeu în smerenie, pot să dau întîietate celuilalt, să remarc lucrurile bune și să le apreciez și astfel să dau dovadă de supunere și respect, să fiu preocupată de propria mea cercetare și ca semn al smereniei să fiu blîndă și iubitoare…dar cum, sunt om și nu-mi ajung puteri, cad atît de multe ori și nici un fel de adaosuri nutritive în practicarea acestor exerciții nu mă ajută, atunci privesc la jertfa Lui, la cel mai înalt și plin de dragoste act al smereniei , greu de închipuit printr-un fel dialectic uman… această atitudine a lui Dumnezeu mă provoacă și mai mult, mă motivează și ceea ce mă alimentează sunt chiar cuvintele Lui: „ Învățați de la mine că eu sunt blînd și smerit cu inima”…
Mergînd la copiii cu care lucrăm, acolo am practicat alte exerciții ale smereniei…care se încheiau de fiecare dată cu inhibarea sentimentului de revoltă, de rebeliune împotriva nedreptății care mai este încă în această lume…I. o fetiță firavă de 9 ani își spală singură hainele, e singură și învață lecția supraviețuirii, V. Un băiat de 9 ani, orfan și el, se lasă cu greu iubit, din frica de a nu fi trădat încă o dată în această viață, patru frați rămași singuri nu părărsesc localul unde învață și trăiesc, T. o fată de 15 ani nu-șimai așteaptă mama plecată la muncă în Grecia cu 10 ani în urmă și alături de ea mulți alți copii abandonați…dar de la acești copii învăț zi de zi cea mai dramatică lecție a smereniei…să mă supun voii Domnului..chiar dacă nu au nimic și pe nimeni copiii ne dăriuesc dragostea lor, spunîndu-ne de nenumărate ori cît de frumoși suntem și împărțind pîinea lor cu noi…și iarăși atunci cînd puterea mă lasă revine amintirea promisiunii Lui„ Trestia frîntă n-o va zdrobi și mucul care mai arde încă nu-l va stinge. Va vesti judecata după adevăr . El nu va slăbi, nici nu se va lăsa, pînă nu va așeza dreptatea pe pămînt; și ostroavele vor nădăjdui în legea Lui” Isaia42:3-4
Și prin toate acestea nu aș putea merge singură, sunt neputincioaă și slabă, iar aceste exerciții mă fac și mai vulnerabilă, fiind de fapt niște exerciții ale zdrobirii, dar îmi dăruiesc un sentiment al speranței intrigîndu-mă să nu abandonez și să merg mai departe cu încredere deplină amintindu-mi că Dumnezeu a îmbrățișat umanitatea prin zdroborea sa ca noi prin smerenie să revenim la chipul lui Dumnezeu.
Scrind acest articol exercițiul meu de smerenie a fost să mă smeresc că nu este în puterea mea și nu pot de una singură să trăiesc adevărata smerenie.
Doamne ajută-mă!